Kolozsvár 2015
2017. október 20. péntekVendel
13°Kolozsvár >> Más város
kolozsvári események >> Más város

Cu filosofi prin Cluj: clasa muncitoare dispărută, universitatea și o gospodărie eco

Kulcsár Árpád utolsó frissítés: 2015. november 13. 15:21

Tamás Gáspár Miklós și Horváth-Kovács Szilárd ne-au povestit despre Clujul lor propriu.


În acest episod din seria noastră Atunci și acum încercăm să aflăm relația a doi filosofi cu orașul, în timpul unei plimbări palpitante.

Tamás Gáspár Miklós s-a născut în Cluj în 1948, aici și-a petrecut copilăria și tinerețea. Aici a și trăit până în 1978, când a emigrat, dar și-a vizitat des orașul natal, cu excepția anilor 80, când a fost expulzat din România. Clujul lui este despre a fi atent la comunitățile invizibile și despre schimbarea la față a locațiilor, punctul lui de vedere este mai mult analitic decât subiectiv.

Horváth-Kovács Szilárd a venit la facultate în Cluj, din Târgu-Mureș. A privit orașul din punctul de vedere a posibilităților predării și exercitării filosofiei, iar orașul nici nu este locuința lui permanentă, fiindcă petrece mult timp acasă, coordinând o gospodărie bio. Însă astfel poate compara experiențele din Cluj cu situația dintr-un sat.


Strada Eremia Grigorescu





TGM: Ne aflăm în fața casei mele natale pe strada Grigorescu (Rakoczi). Mai înainte foarte mulți dintre intelectualii Clujului au trăit aici, de aceea am făcut cunoștință cu ei încă din copilărie. Câteodată, când vizitez Clujul, vin și aici, dar noul locatar e destul de neprietenos: dacă stau prea mult și mă gândesc cu nostalgie, se uită la mine cu suspiciune. În zonă au funcționat multe instituții, și maghiarii încă nu au fost schimbați din conducerea lor. Cu două case mai sus a stat Balogh Edgar și mulți alții. Era cea mai bună zonă pe atunci, dar și acum este.


Biblioteca Centrală Universitară, piața Lucian Blaga (Lucian Blaga)



H.K.Szilárd: Biblioteca este o locație foarte importantă din Cluj. Dacă e vorba de filosofie, sunt convins că biblioteca este mai importantă decât universitatea. Biblioteca, ca spațiu concret, adică BCU, unde este un murmur plăcut în sala de lectură, unde se poate și dormi, sau secția de filosofie din BCU, unde sunt mai puțini și se poate citi în liniște. Și biblioteca, ca și spațiu de întâlniri, discuții în pauza de țigară, de legat prietenii. Un coleg de-al meu a venit tot timpul aici, iar eu mai mult în biblioteca facultății, dar în pauze ne-am vizitat să discutăm, să mâncăm, să bem I cafea. Atunci, spre sfârșitul anului doi am simțit ce înseamnă un coleg sau o comunitate profesională.
Biblioteca m-a ajutat și să nu mă izolez în limba maghiară. De exemplu la un moment dat am fost foarte interesat de scrierile lui Pierre Hadot, dar în biblioteca noastră n-a existat decât un mic text de el tradus în maghiară. Însă au fost mai multe în traducere română, cel mai recent în engleză și unele mai vechi în franceză. Era greu să construiesc ideile lui Hadot despre filosofie, fiindcă am lucrat cu texte în limbi diferite. Apoi am descoperit că, atunci când a apărut opera lui principală în maghiară, eu deja am cunoscut toate operele lui, dacă numai în mare parte. Însă Pierre Hadot în maghiară nu mai era Hadot al meu, ci unul mai anemic, mai palid, mai creștin – era atât de confuz că am ținut și un curs de critică despre asta.
Am pățit la fel cu Peter Sloterdijk, pe care acum încep să-l cunosc: folosesc materiale în română și engleză, fiindcă în maghiară de-abia este tradus, și nici acele texte nu se află în bibliotecă. Ce-am vrut să spun cu asta? Cred că această situație este tipică pentru biblioteca din Cluj: ești nevoit să cercetezi în mai multe limbi, care însă duce la o experiență pozitivă, o înțelegere mai bună, mai nuanțată, cunoștințe de noțiuni mai sensibile. Eu sunt un om leneș și comod, deci nu din cauza sârguinței am reușit asta, ci din cauza lipsurilor bibliotecii n-am avut de ales.



Cafeneaua Insomnia

H. K. Szilárd: Insomnia este un punct de întâlnire tot atât de important ca și universitatea, dar până când în cea din urmă cunoștințele teoretice sunt importante, aici întâlnirile propriu-zise contează. Cum este una dintre ”ruin pub”-urile din Cluj, e ușor să te întâlnești aici cu oameni din alte domenii, cu care poți să discuți, să schimbi opinii, cunoștințe provenite din altfel de materiale de specialitate. O mulțime din prietenii mei au părăsit universitatea, și mă pot întâlni cu ei tot aici; și ei aparțin de fapt ”meseriei”, dacă există o astfel de meserie, și de multe ori ei sunt mai informați decât cei care și-au terminat studiile.


Piața 1 Mai



TGM: Acesta este centrul industriei clujene, dacă vreți, ne aflăm pe ruinele societății industriale.

E foarte ușor de uitat că Cluj a fost un oraș industrial foarte semnificativ, și în parte mai este, mai mult decât alte orașe industriale din Europa de Est, care și-au pierdut acest caracter în totalitate. Când oamenii vorbesc despre caracterul maghiar din Cluj, de obicei menționează monumentele medievale și renascentiste, breasla artistică ardeleană și universitățile, dar nu trebuie să uităm că aceste cartiere și uzine de muncitori au fost în majoritate maghiari, și mai sunt și acum, în mod semnificativ. În aceste locuri există cu adevărat conviețuire româno-maghiară, aici copiii învață în școli bilingve, și aici se află baza bunăstării pe care se poate construi cultură (însă acum aceste relații sunt mai directe).




Din orientarea de stânga a familiei mele a provenit faptul că pe lângă intelectuali, am avut și prieteni din clasa muncitoare, aici școala a fost mai puțin segregată din punct de vedere social. Am avut mulți colegi din această zonă, și mulți dintre prietenii mei au avut părinți muncitori. Acum e de neconceput ca fetița mea să aibă colegi de proveniență muncitorească. Eu am terminat școala în Brassai, și acolo nu era nimic exotic în acesta, dar astăzi ar fi.



H.K.Szilárd: Acum și clasa muncitoare e altfel, dacă se organizează...
T.G.M: În România se organizează mai mult decât în Ungaria, aici mai există sindicate relativ puternice. Nu există în fiecare meserie, nici în fiecare regiune, dar comparate cu cele din Ungaria, sunt uriașe.
H. K. Szilárd: Dar și rolurile lor s-au schimbat, și de multe ori există numai pe hârtie și nu au cuvânt în luarea deciziilor. Sau sunt diminuate, cum și clasa muncitoare a devenit invizibilă.



TGM: Este mai puțin vizibilă decât ar trebui să fie, de aceea ne aflăm acum aici. Însă oamenii de aici mai lucrează. Faptul că prezența politică, socială și culturală a muncitorilor este practic inexistentă constituie cea mai mare problemă a prezentului. Cineva tot produce surplusul din care trăim cu toții, în mod direct sau indirect.
Desigur și asta s-a schimbat, și în mod interesant, clasele iarăși devin caste, unde granițele sunt tot mai mult de netrecut. Încercăm să le stilizăm ca și granițe culturale și de educație, dar acesta este o ipocrizie imensă, delimitările culturale și de clasă erau întotdeauna comune. Însă acum și cuvântul clasă a primit conotație negativă, în locuri ”mai bune” nu îl poți folosi fără să te faci de râs.

Ideea e că trăim într-o cultură în care muncitorii sunt excluși nu numai în mod empiric, ci și în mod deschis și ideologic. În orice publicație mainstream despre muncitori se scrie că muncitorii reprezintă o masă incultă, un mob, care vede doar pornirile și interesele materiale cele mai josnice. În jurnalism muncitorii sunt prezentați dintr-o singură prespectivă: ultrași, huligani. O masă fără idei, spirit, numai cu corp, și astfel foarte ușor de influențat. Cred că această perspectivă este una imorală, față de ei nu se susțin nici măcar locurile comune umaniste, în care orice societate ”trebuie să creadă”.
La Rochefoucauld a spus că Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții. Eu mă consider un mare fan al ipocriziei, mă simt mai bine într-o societate în care călăii se dau drept slujitorii statului de drept. Această ipocrizie lipsește, și în Elet es Irodalom, și în Dilema Veche este prezentă disprețul fată de clasele mai joase, chiar dacă nu în mod conștient.
Până la al doilea război mondial, această clasă a reușit să balanseze puterea avuților, și social/democrații și comuniștii au reușit un lucru pe care nimeni n-a mai putut să repete: ca muncitorii să aibă propriul teatru, propria literatură, etc. Școlile de muncitori câteodată erau mai bune decât liceele, și în Vest, aceste forme de învățământ pentru adulți mai persistă.
În Europa de Est, din căderea așa-zisului socialism clasa dominantă a tras concluzia că astfel diferențele dintre clase și inegalitățile sunt total legitime. Nu mai există un imperativ pentru egalitate, se crede că socialismul a demonstrat că această este o idee nocivă, deci inegalitatea și represiune nu mai sunt rușinoase, astfel nu mai trebuie să avem grijă de cei care vor reprezentanță culturală, și nu o au în mod natural, prin proveniență, copilărie și educație.
Nu este nimic surprinzător în asta – e urât, e respingător, dar nu surprinzător. Ar fi idealist să credem că egalitatea se poate realiza fără ca cei care nu au parte de egalitate să încearcă să-și schimbe situația. Totul se află în mâinile beneficiarilor, iar ei nu sunt nebuni să schimbe situația în mare parte, dacă nu au nicio constrângere politică. Rolul stângii politice – dacă ar exista așa ceva în Europa de Est – ar fi să schimbe această situație.




H. K. Szilárd: La fel ca și țăranii, care constituie o clasă vastă în România. Eu am o gospodărie în Valea Izvoarelor (jud. Mureș), pe o fermă bio de familie, de aceea sunt destul de legat de modul de viață țărănească de acolo. Locuitorii deja încep să aparțină clasei muncitoare, lucrează în uzine, de aceea se ivește o situație ciudată: eu, care sunt considerat orășean, mă pricep mai mult la cosit decât flăcăul de la țară din vecini, care are și teren. Unii dintre ei au pretenții de ieșire??, dar dacă vin în Cluj, totul e atât de străin pentru ei că îndată se întorc acasă.
TGM: Și eu am observat că pentru secui, faptul că există un Cluj maghiar e invizibil. Eu am crescut într-un Cluj maghiar, pe atunci încă 80% din locuitori erau maghiari, și totuși tot timpul descopăr trăsăturile maghiare. Dar nu pot să pricep că cine vine de dinafară, nu le vede. Și acum sunt mulți maghiari, dar cumva fac parte dintr-o castă separată.

De exemplu, copiii din clasa mijlocie maghiară nu merg la Litere. Se duc la drept, la medicină, iar dacă cineva are chef de literatură, se duce în Budapesta. Eu cunosc foarte bine populația veche clujeană, și văd că diferă foarte mult de cei pe care i-am cunoscut mai târziu și care lucrează în sfera culturii – în majoritate vin din Secuime sau altundeva. Mai înainte nu era așa, și tatăl meu a venit din Secuime, dar nu a trebuit să caute clujenii, s-a integrat dintr-o dată.



H. K. Szilárd: Tata a vrut să construiască o gospodărie închisă, care se autosusține, apoi noi copiii am crescut și ferma a devenit gospodărie bio. E interesant pentru mine, dacă stau 2-3 luni în Cluj, încep să simt că ceva nu e în regulă, acasă totul are un aspect practic. Consider că prietenii mei stângiști din Cluj sunt naivi, habar n-au cum arată un muncitor, și de aceea îl idealizează.
TGM: Acest lucru se întâmplă des, dar și din cunoștințe concrete se pot produce experiențe ciudate, dacă nu există cadrul teoretic. Trebuie doar să ne gândim la marile mișcări umanitare din romantism! Nu putem spune că Tolstoi nu ar fi cunoscut țăranii, și totuși era destul de naiv, deci naiba știe cum e, însă întotdeauna e periculos să transformi experiențele în statistici.
Să luăm de exemplu procesul dezindustralizării și caracteristicile speciale ale procesului din periferii. Industria vine pe periferii pentru forța de muncă ieftină, pe de altă parte nici nu ia în considerare industriile dezvoltate de-a lungul secolelor, orașele industriale tradiționale, clasa muncitoare veche. E foarte interesant că în Ungaria, marile fabrici de mașini care constituie industria ungară de azi nu s-au înființat în orașele industriale existente. Cei care se duc să lucreze acolo, învață meseria pe loc, părinții lor nu sunt muncitori, etc.



Reporter: Procesul de dezindustrializare este neapărat unul negativ?
TGM: Lacă luăm capitalismul ca ceva dat, atunci da. Sistemul capitalist nu are ca interes ca mulți oameni să lucreze. Interesul lui este ca producția să fie cât mai ușoară și ieftină, și produsul să fie vândut la un preț cât mai bun. Iar prin urmarea dezvoltării tehnologice este nevoie de tot mai puțini muncitori, deci dezindustrializarea este tocmai consecința dezvoltării tehnologice. Și acum trei oameni pot produce produse destule pentru 300 de mii, iar mai înainte pentru acesta era nevoie de 30 de mii.
Desigur, nu este la fel în fiecare domeniu, dar se vede că cele mai mari uzine produc bunuri de consum, nevoile industriei constructoare de mașini sunt mult mai mici. Nu trebuie să minăm atât de mult, toate produsele au devenit mai mici. Greutatea cumulată a produselor fabricate în toată lumea a scăzut la o treime din 1945. Munca însă nu se distribuie, la fel ca și profitul – am putea imagina, de exemplu, o societate în care toată lumea lucrează 1-2 ore pe zi, asta ar fi ușor de realizat cu schimbarea tehnologiei. Dar societatea nu tinde spre acesta, ci ca cât mai puțini să lucreze cât mai mult, și astfel încet-încet devine un privilegiu să participi în propria exploatare, reificare și înstrăinare.
Ceea ce a fost considerat cea mai mare oroare timp de secole, și împotriva căreia s-a revoltat mișcarea muncitorească, acum se pare a fi un privilegiu. E greu să ne imaginăm o decadență mai mare. Toate mișcările populare sunt foarte slabe fiindcă oamenii sunt șantajați. Dacă interesul existențial cel mai evident este să fii exploatat, atunci nu poți lupta împotriva oprimării. Acum trebuie să construim tactica teoretică în care muncitorul care câștigă un milion de forinți pe lună și șomerul care ia 47 de mii pentru muncă obștească să aibă interese comune. Ca ei să se considere din aceeași clasă și pentru asta ar fi nevoie de eforturi imense pe care nimeni nu le face la momentul dat. Practic amândoi sunt proletari și faptul că unul câștigă un milion este cauza că celălalt câștigă doar 47 de mii.
Este evident că numărul celor care nu lucrează și care nu vor lucra niciodată este în creștere continuă, putem spune că există un continent întreg ai cărui locuitori nu vor cunoaște niciodată cum e să ai un loc de muncă. Vorbim despre Africa și vedem și consecințele: sunt ale dezindustiralizării. Repet, aș putea imagina o societate dezindustrializată pe baze necapitaliste, dar nu acesta este tendința, deci cred că dezindustrializarea este o tragedie. Dacă oamenii ar ști cât de mulți ar dori să înceapă lucrul în fiecare dimineață aici, în această piață...

Babeș-Bolyai Tudományegyetem Főépülete, Farkas-utca (Mihail Kogălniceanu)



TGM: Universitatea era foarte înfricoșătoare: era ușor să pici, iar alternativa era armata. Eu am început facultatea în 1966, atunci era încă spirit de stânga și un fel de dezvoltare culturală, deci se părea că merită să vii aici. După aceea a urmat o perioadă scurtă, în care am studiat filologie clasică în București, dar în mare parte aici am fost. Am trăit sfârșitul acestei perioade mai libere aici, iar când am terminat în 1972, deja s-a instalat maoismul național sau ce dracu, care a făcut imposibil practicarea profesiei teoretice.

Pe lângă criteriile tot mai stricte însă a existat și viață studențească adevărată, care era de modă mai veche, dar din această cauză și mai intelectuală. Tot timpul citeam și discutam, în această perioadă i-am citit pe Foucalult, Lacan, Lévi-Strauss și Althusser. Era haios pentru mine când în anii 90 s-au descoperit acești autori și în facultate, ei erau deja amintiri din copilărie pentru mine. Dar în acea perioadă totul părea să aibă miză, iar în 1968 deja s-a văzut că situația nu mai poate fi susținută. Se vedea bine că stratul subțire de intelectuali încerca să propagheze schimbările și voiam să știm despre ce este vorba. Universitatea a fost un loc bun pentru asta, chiar dacă nu am avut prea multă încredere în profesori, dar totuși ei au creat acest for pentru noi, unde în același timp am simțit că există o amenințare exterioară.

Într-un astfel de sistem teoria are întotdeauna o semnificație foarte mare, iar întrebarea de bază este dacă acest sistem are dreptate sau nu? Cine are dreptate? Cum putem afla acest lucru? Sistemul capitalist nu mai depinde de acestea, adică nu ține de faptul dacă omul poate sau nu justifica legitimitatea sistemului de piață prin filosofia moralității sau de drept. Mai înainte noi am crezut că teoria corectă are o valoare asupra orice altceva.




H. K. Szilárd: Și noi avem temeri la facultate, de facultate, dar acestea se materializează prin faptul că tot timpul realizăm că este în zadar, dar trebuie să continuăm în ciuda acestui fapt.

TGM: De ce trebuie?

H. K. Szilárd: Din pasiune, din hobby...

TGM: Recunosc că atunci când aud răspunsuri așa de modeste, am îndoieli. Nu știu cât de caracteristic este understatement-ul pentru această epocă, eu pot vorbi numai despre trecut, și așa e ușor să vorbesc despre misiune. Nu e sigur că aceasta e foarte diferită de pasiunea despre care tu vorbești.
H. K. Szilárd: Da, filosofia ne face plăcere în primul rând.
TGM: Deci așa, în mod hedonistic?

H. K. Szilárd: Da, dar în sensul original, epicurian.
TGM: Da, dar se pare că în zilele noastre filosofia folosește din nou atitudinile din secolul 19. La Badiou sau alții orientarea teoretică se combină cu angajamentele revoluționare, anti-establishment, deci putem spune că Fichte s-ar șimți bine în această stare.

H. K. Szilárd: La nivel de instituție acesta nu este valabilă. Un prieten a spus că studenții de la filosofie diferă de cei de la alte secții că alții pot să se gândească în colective, iar noi numai în individ. De exemplu nu-mi pot imagina să scriu o lucrare comună cu un coleg, în timp ce mai înainte era normal să lucreze mai mulți pe același subiect.



H. K. Szilárd: Și noi avem temeri la facultate, de facultate, dar acestea se materializează prin faptul că tot timpul realizăm că este în zadar, dar trebuie să continuăm în ciuda acestui fapt.
TGM: De ce trebuie?
H. K. Szilárd: Din pasiune, din hobby...
TGM: Recunosc că atunci când aud răspunsuri așa de modeste, am îndoieli. Nu știu cât de caracteristic este understatement-ul pentru această epocă, eu pot vorbi numai despre trecut, și așa e ușor să vorbesc despre misiune. Nu e sigur că aceasta e foarte diferită de pasiunea despre care tu vorbești.
H. K. Szilárd: Da, filosofia ne face plăcere în primul rând.
TGM: Deci așa, în mod hedonistic?

H. K. Szilárd: Da, dar în sensul original, epicurian.
TGM: Da, dar se pare că în zilele noastre filosofia folosește din nou atitudinile din secolul 19. La Badiou sau alții orientarea teoretică se combină cu angajamentele revoluționare, anti-establishment, deci putem spune că Fichte s-ar șimți bine în această stare.
H. K. Szilárd: La nivel de instituție acesta nu este valabilă. Un prieten a spus că studenții de la filosofie diferă de cei de la alte secții că alții pot să se gândească în colective, iar noi numai în individ. De exemplu nu-mi pot imagina să scriu o lucrare comună cu un coleg, în timp ce mai înainte era normal să lucreze mai mulți pe același subiect.




TGM: Foarte greu, mediul nu este destul de liber, și dacă sunt maeștri, ei sunt de multe ori străini. Dar nici noi n-am avut maeștri adevărați. Se vorbește de Bretter Gyuri, dar el era ca un frate mai mare pentru noi. Eu chiar l-am îndrăgit foarte mult și am învățat mult de la e, dar pentru el a existat un singur ucenic, și anume Molnar Guszti. Eu eram de fapt prietenul lui. Dar nici nu era tipul de maestru, nu a avut o teorie anume la care a lucrat, ci o atitudine, care unora le-a plăcut, altora nu. Dar mai mult ne-a plăcut.

Dar într-adevăr, în mare parte n-au existat maeștri, însă nu trebuie să uităm că acest oraș, oricât de bogat este, totuși a fost un oraș provincial dintr-o țară înapoiată, și așa a și rămas. Este un loc foarte plăcut, și acum devine un oraș mic european, care nu există în Ungaria. De multe ori simt că din Cluj plec acasă în Budapesta, în provincie.

Foto: Főcze János

Ha tetszett a cikk, lájkold a Transindexet!

Kolozsvár 2015